Despre urcarea la cap, sex şi bani. Interviu cu Adrian Teleşpan.

Eu reporter, Teleşpan producător în jurnalele în care pe alocuri apăream şi eu. Eu fan Geta şi fan reclame cu Panda pe iutub văzute la sugestia dânsului. Şi-un singur prieten comun. Paleu. Cam atât avem în comun.

Totuşi, am fost prima care i-a comandat cartea de pe internet şi printre ultimii care-au şi terminat-o. I-am luat un interviu. Relaxat, căruia îi lipsesc de departe cele mai bune întrebări. Răspunsurile însă sunt marca Teleşpan. Sincere şi pălmuitoare. Luaţi de citiţi:

  1. Hagi-Stan: Ești atât de celebru și de invitat peste tot încât mi-e greu să mă dau inteligentă şi să te mai întreb ceva ce să nu fi fost întrebat deja.  Unde ești și ce faci acum, după lansare?

Adrian Teleşpan: Bună Ioana. Sunt acolo unde am fost întotdeauna. În mintea mea. Sunt în punctul în care duc o luptă directă cu urcarea la cap. Sper să nu mi se urce. Ce fac? Mănânc, mă întâlnescu cu oameni, mă caut pe google, mă mai uit la câte un film porno, vorbesc la telefon și petrec ireal de mult timp pe Facebook.

2. Hagi-Stan: Ai tăi au pus mâna pe carte? Au reacționat cumva?

Adrian Teleşpan: Nu cred că au cartea deocamdată. Maică-mea mi-a zis să le trimit câteva, dar i-am zis că nu îi sfătuiesc să o citească pentru că e mult prea vulgară pentru ei. Inițial au fost reticenți la ideea acestei cărți, bine, mama mai mult, dar în ultima vreme au auzit că e bună, că place, că lumea râde de se cacă pe ea, câteva rude le-au zis că e un motiv de mândrie. Senzația mea e că s-au împăcat surprinzător de repede cu ideea că sunt homosexual și am scris o carte despre asta.

3. Hagi-Stan: Te simți descusut pentru c-ai povestit cele mai groaznice momente de familie? Sperai ca lumea să empatizeze sau pur și simplu ai spus ce n-au avut alții curaj să povestească?

Adrian Teleşpan: M-am tot gândit ce să răspund la treaba asta cu curajul. Nu prea am un răspuns coerent, dar sunt convins că n-am scris anumite chestii pentru că am avut curaj, ci pentru că fac parte din bagajul meu emotional, spiritual. Nu mă simt descusut pentru că în carte m-am deschis suficient cât să nu prea mai am prea mult de ascuns. Asta nu înseamnă că lumea știe totul despre mine.

4. Hagi-Stan: Ai adunat banii visați din ce-ai vândut? 🙂

Adrian Teleşpan: Ești ok?:)))))

5. Hagi-Stan: Aşa sunt eu, inocentă :). Și tot de vise… Mai visezi? Te-ai reapucat? Mai iubești?

Adrian Teleşpan: Visez și iubesc, dar în alte direcții. Mesajul cărții, dacă ai fi citit cu atenție :))), este să nu mai visăm cai verzi pe pereți și să încercăm să visăm constructiv. Sincer, mi-am micșorat drastic herghelia de cai verzi.

6. Hagi-Stan: Și acum, pentru cunoscătorii de carte, cum a rămas cu Daniel, cu Rashid, cu Oli? (fierb toți cititorii, inclusiv eu)

Adrian Teleşpan: Cititorii pot să fiarbă. Nu voi vorbi mai mult despre viața mea personală mai mult  decât am făcut-o în carte. De fapt, nu voi vorbi despre ceilalți oameni din carte. Despre mine poți să mă întrebi oricând, orice.

7. Hagi-Stan: Adrian Teleşpan: ^%&?¤ _ ! …??????

Aici Ioana Gună Hagi Stan pusese o întrebare tip spoiler care strica surpriza finalului. Îi răspund doar ei: Am venit cu un zbor low cost!:)

8. Hagi-Stan: Câți prieteni ai impresia că ai astăzi, după lansarea-spectacol?

Adrian Teleșpan: 4 prieteni de tipul familie. Vreo 15-20 extrem de apropiați. La fel ca înainte de lansare. Am, însă, mult mai multe cunoștine cărora le sunt recunoscător.

9. Hagi-Stan: Light și de încheiere ca să nu fie 10 întrebări, ci doar 9. Ce (mai) face Geta? (Geta e câinele lui, care și-a depășit demult condiția de câine)

Adrian Teleșpan: E divină, as always.

10. Hagi-Stan: Ca să fie totuși 10. Ce nu te-a întrebat nimeni și ce-ai fi răspuns?

Adrian Teleșpan: Nu m-a întrebat nimeni până acum cum mă mai cheamă. Malvinus.

Îi găsiți cartea peste tot. În librării, pe net. Vă invit.

P.S. Mulţumesc pentru interviu, Adrian.

Publicitate

Cimitirul. De Adrian Teleșpan.

Și eu am trăit ca o provincială cu convingeri nesănătoase şi din popor când vine vorba de ghei. Asta-i clar. Și am mai trăit și cu Jules Vernes sub pernă, deși nu mi-a plăcut niciodată.

Dacă știam la 12 ani când m-am apucat de citit că există și cărți din astea, “care descriu viața și lucrurile zilnice” le ziceam eu atunci, poate stăteau altfel lucrurile acum. Sau poate nu. N-o să dau pasaje din carte. Deși mi-au plăcut o groază.

Totuși, ce-ai descris tu, Teleşpane, în toată cartea ta, e dincolo de ce-mi puteam imagina că-mi pot imagina citind. M-ai „subînţeles”?! Adică tu, Teleşpan, pe scurt, ai descris toate netrăirile alea pe care le înăbuşim noi sau pe care nu ştim cum să le numim.

Nu fac eforturi să te ridic în slăvi cu cuvinte alese, c-au făcut-o alții înaintea mea.

Totuși, pentru ăia care nu te-au cumpărat încă, pentru mine e una dintre cele mai complete cărți pe care am pus mâna.

Bravo, norocosule !  Bravo !

Crești cu slănină cu ceapă și ajungi “om” în viață? Cum arată un copil fericit.

Vreo 17 ani am locuit într-un cartier sărac. De fapt, cel mai sărac din oraș. Vecinii, cu copiii lor cu tot, erau ca noi, săraci. Majoritatea cu datorii uriașe la întreținere, cu mâncare bună doar de sărbători și cu foarte mici plăceri satisfăcute când lua copilul un premiu sau când își serba ziua. Înconjurați de blocuri de nefamiliști în care locuiau cetățeni cu calul în casă și își scoteau soțiile din casă cu săbiile, în antiteză, noi am avut mereu impresia că suntem bogați, chiar rupți în cur la propriu cum ne găseam de multe ori prin fața blocului.

 Ulterior am și crescut, la fel, fără să ne plângem.  Unii au rămas în același mediu și  se chinuiesc și acum să trăiască cu 700 de lei pe lună, alții au ajuns mai bine. Mulți mă bagă pe mine în categoria asta: București, salariu cu 3 zero-uri, expunere, mașină… Adică faimă și bani. Bineînțeles că lucrurile n-au stat niciodată așa. Că nu e basm. Lucrurile s-au sucit de mult și de multe ori. Nici banii și nici faima n-au fost în supradoze. Dar, până la urmă, nu despre asta e vorba în propoziția asta.

Meseria cu care mă joc eu de vreo 8 ani mi-a dat însă ocazia să văd multe fericiri de copil. Copii bucuroși c-au primit Ipad la 3 ani, când încă li se împleticește limba, și copii bucuroși că mănâncă o pâine proaspătă, după o lună de izolare în zăpezi.

Astea sunt extreme și oricum sunt de când lumea. Totuși, ce mă sperie pe mine e că văd zilnic copii care nu se mai bucură de lucruri mărunte. Merg cu mamele de mână la grădiniță, îmbrăcați cu haine care costă cât mobila mea de bucătărie și au o mimă tristă, ursuză. Pentru ei, o jucărie e prilej de bucurie fix 5 minute. O mâncare bună trece de multe ori neobservată. Acum e pe bani. E pe tehnologii scumpe bifate la colecție.

O să am și eu un copil. Peste câteva luni. O să treacă timpul și peste el.  O să pot să-l fericesc cu un miros de chec la cuptor? 

Pe tine ce te scoate din sărite?

 

N-am căutat studii care să fi tras concluzii cu privire la nervii mici provocaţi de mărunţişuri. Apropos, există? Până una, alta ştiu că Pavlov, când s-a apucat el de scris şi descoperit, le-a numit ştiinţific le-a clasificat mai larg: nevroze. 

Eu n-am ajuns încă să încap într-una din categoriile lui (ferească Dumnezeu), dar continuă să mă enerveze:

  • că mă enervez;
  • bărbații care îşi lasă la crescut unghia de la degetul mic, chiar şi cu un scop anume;
  • când oamenii uită să tragă apa;
  •  să văd iaurt cu folia desfăcută pe jumătate;
  •  Când se furișează cineva tiptil în spatele calculatorului meu, indiferent ce-aș face la el;
  • când se apropie de mine un om la mai puțin de 30 de cm;
  • când pocneşte cineva din degete sau fluieră și are pretenția să mă și întorc, deși sunt singurul om din încăpere;
  • omul care vorbește șoptit, deși spune o inepție, doar de dragul de a-ţi da senzaţia că e un mare secret;
  • oamenii care se opresc în mijlocul unei porțiuni intens circulate pentru că aşa vor ei;
  •  insectele (de orice fel, pentru că sunt și alergică și mi-e și frică de ele, de toate);
  •  când rog pe cineva să-mi cumpere un produs cu o anume aromă și vine cu altceva, convinsă fiind c-a uitat;
  • Când pasagerii ocupă doar scaunele de lângă culoar şi-l lasă gol pe cel de la geam, cu gândul că ei oricum coboară primii;
  • Când în autobuz, pe unul dintre locurile goale stă o sacoşă, în loc să stea fundul meu;
  • Când aud, fără să vreau, conversaţii tematice ale lui X cu Y la telefon, iar difuzorul e atât de tare încât se distinge şi vocea interlocutorului;
  • Când se opreşte apa caldă, în mijlocul acţiunii; (gaze oprite când ai ceva la cuptor, curent luat când încărcai urgent un obiect super descărcat);

Bineînţeles că mai sunt o groază. Pe tine ce te scoate din sărite?

Cum văd eu lumea în care am crescut. Despre servilisim şi umilinţă.

     Deşi sunt născută şi crescută până la vârsta majoratului în Piatra-Neamţ, îmi place mie să cred că nu-s moldoveancă get-beget. Nu că mi-ar da cu minus la totalul de valoare, dar esenţa de oltean a lui taică-miu m-a corcit suficient cât să nu mai fac parte din categoria “pură”.

     Faptul că el a adus aer de Corabia la Piatra-Neamţ a fost un suflu tare bun, cel puţin pentru familia Hagi-Stan în care urma să cresc. Asta pentru că am avut dreptul să-mi dau cu părerea încă de când am început să articulez cuvintele. Să-mi dau cu părerea după ce eram întrebată şi să aleg. Între bine şi rău, între roz şi albastru, între a vrea sau nu să fac un lucru, cu argumentele de rigoare. Mai târziu, chestiile astea s-au şi văzut în comportamentul meu. Dacă pentru toţi cei din bloc, de la şcoală şi din jurul meu, atitudinea părea “nesimţită şi tupeistă”, pentru familia mea, copilul avea doar personalitate. (Aici intră şi permisiunea şi încurajarea de a gândi şi scrie cu stânga). Şi culmea, n-am avut niciodată la timp lucrurile copilăriei pe care mi le-am dorit şi nici bani suficienţi vreodată cât să mă râzgâi. Dar am avut libertate.

     Am învăţat mai târziu, adică acum, că libertăţile mele au părut şi par în continuare frivole pentru lumea mică de la Piatra-Neamţ. Am vorbit mult despre lumea mea. Lumea în care am crescut este următoarea:

Ce aude copilul

Ţi-e poftă? Ei, ce să-ţi povestesc, mănâncă ce ai. Nu sunt bani.

Ce-ai spus? Nu vrei să faci cutare lucru? Dumnezeii mă-tii, eu te-am făcut, eu te omor !

Tu să nu ridici privirea la mine, că te calc în picioare.

Cum adică nu-ţi place? De când faci tu figurile astea?

Ce spune şi gândeşte viitorul adult

Să trăiţi, şefu’ ! (şi când e bine şi când e rău: poziţia ghiocelului)

Am greşit, n-o să mai fac. Vă rog, nu mă daţi afară ! (ochii privesc din nou vârful pantofului)

Da, aştept cât e nevoie, fără probleme. (încă 8 ore, dacă e nevoie, în ploaie şi vânt)

Să vă dea Dumnezeu sănătate ! (mai ales când era de datoria lui X să facă Y serviciu)

Sunt copii care s-au făcut oameni mari şi cu care lucrez acum. Oamenii de mai sus. Şi deşi nu vreau, cu replicile de mai sus mă întâlnesc ciclic.

Eu am promis c-o să spun mereu lucruri pe care le ştiaţi deja, ca să nu vă simţiţi îmbogăţiţi când ieşiţi de pe blog J

Dar un lucru e sigur.

Copilul meu:

  1. Va avea întotdeauna dreptul la o părere şi dreptul să-şi aleagă de la chiloţi până la iubită;
  2.  N-o să se lase niciodată umilit şi călcat în picioare;
  3.  N-o să prefere să stea 8 ore la o coadă, în loc să găsească un alt ghişeu liber care să-i uşureze viaţa şi existenţa cu un răspuns simplu;
  4. O să aibă curaj să pună întrebări, chiar dacă deranjează;
  5. O să fie întotdeauna superior în faţa funcţionarelor cu inteligenţă îndoielnică, dar cu unghii lungi şi murdare;
  6. N-o să-şi salute niciodată superiorul cu: “Să trăiţi, şefu’” de teamă că mâine n-o să mai agaţe microbuzul care să-l ducă la poarta fabricii;
  7. N-o să lucreze niciodată la o fabrică, decât dacă-şi alege asta;
  8. N-o să confunde niciodată respectul cu forma de sclavie din provincie;

Nu sunt zece porunci. Sunt doar 8.  Şi-o să le respect eu până când apare el, indiferent de cât de săracă sau de doamnă voi fi 🙂 

Curaj, găină, că te tai !