Cum văd eu lumea în care am crescut. Despre servilisim şi umilinţă.

     Deşi sunt născută şi crescută până la vârsta majoratului în Piatra-Neamţ, îmi place mie să cred că nu-s moldoveancă get-beget. Nu că mi-ar da cu minus la totalul de valoare, dar esenţa de oltean a lui taică-miu m-a corcit suficient cât să nu mai fac parte din categoria “pură”.

     Faptul că el a adus aer de Corabia la Piatra-Neamţ a fost un suflu tare bun, cel puţin pentru familia Hagi-Stan în care urma să cresc. Asta pentru că am avut dreptul să-mi dau cu părerea încă de când am început să articulez cuvintele. Să-mi dau cu părerea după ce eram întrebată şi să aleg. Între bine şi rău, între roz şi albastru, între a vrea sau nu să fac un lucru, cu argumentele de rigoare. Mai târziu, chestiile astea s-au şi văzut în comportamentul meu. Dacă pentru toţi cei din bloc, de la şcoală şi din jurul meu, atitudinea părea “nesimţită şi tupeistă”, pentru familia mea, copilul avea doar personalitate. (Aici intră şi permisiunea şi încurajarea de a gândi şi scrie cu stânga). Şi culmea, n-am avut niciodată la timp lucrurile copilăriei pe care mi le-am dorit şi nici bani suficienţi vreodată cât să mă râzgâi. Dar am avut libertate.

     Am învăţat mai târziu, adică acum, că libertăţile mele au părut şi par în continuare frivole pentru lumea mică de la Piatra-Neamţ. Am vorbit mult despre lumea mea. Lumea în care am crescut este următoarea:

Ce aude copilul

Ţi-e poftă? Ei, ce să-ţi povestesc, mănâncă ce ai. Nu sunt bani.

Ce-ai spus? Nu vrei să faci cutare lucru? Dumnezeii mă-tii, eu te-am făcut, eu te omor !

Tu să nu ridici privirea la mine, că te calc în picioare.

Cum adică nu-ţi place? De când faci tu figurile astea?

Ce spune şi gândeşte viitorul adult

Să trăiţi, şefu’ ! (şi când e bine şi când e rău: poziţia ghiocelului)

Am greşit, n-o să mai fac. Vă rog, nu mă daţi afară ! (ochii privesc din nou vârful pantofului)

Da, aştept cât e nevoie, fără probleme. (încă 8 ore, dacă e nevoie, în ploaie şi vânt)

Să vă dea Dumnezeu sănătate ! (mai ales când era de datoria lui X să facă Y serviciu)

Sunt copii care s-au făcut oameni mari şi cu care lucrez acum. Oamenii de mai sus. Şi deşi nu vreau, cu replicile de mai sus mă întâlnesc ciclic.

Eu am promis c-o să spun mereu lucruri pe care le ştiaţi deja, ca să nu vă simţiţi îmbogăţiţi când ieşiţi de pe blog J

Dar un lucru e sigur.

Copilul meu:

  1. Va avea întotdeauna dreptul la o părere şi dreptul să-şi aleagă de la chiloţi până la iubită;
  2.  N-o să se lase niciodată umilit şi călcat în picioare;
  3.  N-o să prefere să stea 8 ore la o coadă, în loc să găsească un alt ghişeu liber care să-i uşureze viaţa şi existenţa cu un răspuns simplu;
  4. O să aibă curaj să pună întrebări, chiar dacă deranjează;
  5. O să fie întotdeauna superior în faţa funcţionarelor cu inteligenţă îndoielnică, dar cu unghii lungi şi murdare;
  6. N-o să-şi salute niciodată superiorul cu: “Să trăiţi, şefu’” de teamă că mâine n-o să mai agaţe microbuzul care să-l ducă la poarta fabricii;
  7. N-o să lucreze niciodată la o fabrică, decât dacă-şi alege asta;
  8. N-o să confunde niciodată respectul cu forma de sclavie din provincie;

Nu sunt zece porunci. Sunt doar 8.  Şi-o să le respect eu până când apare el, indiferent de cât de săracă sau de doamnă voi fi 🙂 

Curaj, găină, că te tai ! 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s