N-am scris în viaţa mea un editorial. M-a rugat Tudor Otulescu s-o fac. Normal că m-am băgat. N-am terminat nici jurnalismul, aşa că tura asta sunt cel puţin achitată de orice stupizenie scrisă aici, din lumea mea mică.
Cu toate că n-am şcoala aia pe care-o flutură mulţi, am lucrat în televiziune. Vreo 8 ani consecutiv. De la local la naţional, lucrurile s-au legat frumos. Tipica poveste cu moldoveanca ajunsă în Capitală, cu o sacoşă de rafie şi fără bani, care ajunge coafată pe sticlă la un moment dat.
Experienţa cu televizorul şi toată lumea din exterior, aşa cum te vede ea, e bogată şi pretenţioasă. E lumea aia şmecheră în care oamenii simpli au impresia c-ajung doar târfele sau pilele.
Dincolo de treaba asta, e vorba şi de bulan şi spontaneitate (asta apropos de reţeta succesului pe care m-au rugat unii s-o dau de-a lungul timpului. Aici intră absolvenţii de jurnalism fără experienţă sau fătucile cu fizic tip FHM, dornice să-şi vadă scris numele pe o burtieră).
Singurul sfat pertinent pe care am eu impresia că pot să-l dau e că dacă vrei în lumea crudă a televiziunii trebuie să fii o pizdică înfiptă şi cu spirit în tine. Să nu împuşte vreun prost în spatele tău şi ţie să-ţi curgă din gură privind în timpul ăsta în direcţia diametral opusă. Dacă nu eşti nici înfiorător de urâtă, ai şanse de 3 % să te califici 🙂
Nimicuri 