Dragoste de până în 50 de lei bucata

 

Valentine’s Day e azi. E ziua în care bărbații lasă brusc ce-au în mână (ciocane rotopercutoare, stilouri, sau orice alt obiect al muncii) și se gândesc cam 12 secunde, cel mult 15, la ce-ar merita iubitele/soțiile lor să primească în această zi, preasfințită de marketingul internațional. Să le cumpere o floare? Să le cumpere câte o cutie de bomboane de ciocolată? Sau o jucărie plușată ce ține strâns o inimă în jurul inimii? De pluș?

Grea decizie. Să presupunem că el, respectiv ea, are doar 50 de lei în buzunar și mult chef să caute un cadou special pentru această zi.

Dacă el, respectiv ea, este în pană de idei și dă o căutare pe gugăl cu sintagma “Valentine Day fără bani” va putea deschide ulterior cel puțin 5 pagini de sugestii. Yahoo Mail, de exemplu, a lansat felicitarea automată pentru îndrăgostiți. Pe principiul: n-ai suficient chef sau nu te duce capul?! Trimite-i o tipizată. Poate nu se prinde că n-ai fost tu în stare s-o scrii. Important e că primește ceva din partea unui destinatar care are același nume cu al tău.  Sigur o s-o/să-l bucure.

Și totuși?! Ce-ai putea să-i cumperi, dacă ești falit(ă)?

Ia-I o tigaie, dacă e gospodină. La Carrefour, de exemplu, au și cu 9 lei bucata (evident că n-o să atingă niciodată performanța uneia de teflon, dar e mică, cochetă și după ce-o cumperi, mai rămâi și cu bani în buzunar.)

Ia-i perechea de pantofi la care visează. De fapt, nu-ți ajung 50 de lei. Ia-i doar o jumătate de pereche. Roag-o pe vânzătoare să-ți împacheteze un singur pantof. E sărbătoarea iubirii. Sigur va înțelege.

Ce-i iei lui? Un fular, o sticlă de vin, o pereche de mănuși? Banal. Ia-i o mașină de găurit cu percuție. E la promoție acum la Dedeman. Cu 50 de lei ți-o și ambalează frumos. Nu te gândi că n-o s-o folosească. În principiu, orice bărbat se bucură când vede o jucărie care face un zgomot masculin. Gâdilă orgoliul tocmai sunetul ăla. Și nu te teme. O să învețe s-o și folosească în timp…

Dacă ar fi să-mi ceară și mie cineva părerea, sincer, dar sincer de tot, dezamăgirea de a nu primi un cadou de Valentine’s Day e mult mai mică în comparație cu bucuria deschiderii unei cutii de lapte sau desigilarea unei paste de dinți.

La mulți ani, îndrăgostiților ! Azi, mâine și în fiecare zi ! 

Recomandarea zilei de la ministrul Muncii: semipreparate, mamelor !

Cu ce te ajută statul când ai sau te pregătești să ai un copil?

Să vedem.

1. Îți dă un trusou pentru nou-născuți gratis. De fapt, îți dădea. E un serial al cărui ultim episod a fost difuzat în iulie 2010.
2. Îți dă o indemnizație pentru creșterea copilului. Cum e ea? Schimbată, răschimbată, răstălmăcită, amețită și oricum insuficientă. Totuși, chiar și de el, de acest amărât de sprijin, au parte doar norocoasele… Doar cele care au avut șansa să lucreze 12 luni consecutiv înainte să nască. Cele care au înghițit fără să-și dea demisia, sau au înghițit, fără să fie date afară. Restul n-au cum să beneficieze nici măcar de cumulul de aproximativ 800 de lei pe care ți-l garantează statul. Cine n-are 12 luni lucrate fără oprire primește alocația de 2 milioane de lei vechi. Echivalentul a  o pereche de cizme care nici că-ți plac, nici că te deranjează. Le cumperi pentru că ăștia-s toți banii de care dispui şi pentru că vrei să faci parte din prima generaţie încălţată din arborele genealogic.

“N-avem. Nu se poate. Proiectul de buget nu permite” De câte ori aţi auzit replicile astea? Fie că-i vorba de greaua moștenire sau de proasta gestionare a resurselor, miniștrii care se perindă la fotoliul ministerial numit Muncă au mereu explicații plauzibile care să justifice grelele condiții și nu doar…

Și tot ne iau. Şi nu ne dau nimic. Şi totuşi, continuă să funcționeze pe principiul bătrânesc și neaoș: “măcar o vorbă bună să-ți mai spun, măi mamă ! (care ești tu mamă și care-ai îndrăznit să te multiplici ca să crești natalitatea în statul român)”.

Pe principiul “vorbe bune” se ghidează frenetic și actualul ministru al Muncii, Mariana Câmpeanu, care a declarat recent la un post de televiziune că femeile trebuie ajutate în creșterea copilului, o soluție fiind semipreparatele, pentru ca gospodinele „să nu mai stea să curețe cartofi”.
„Trebuie să le ajutăm pe femei, să aibă condiţii pentru creşterea copilului. Să le ajutăm cu semipreparate, să nu mai stea să cureţe cartofi”, a mai declarat ministrul.

Acum eu, ca o viitoare mamă, îmi pun întrebarea legitimă: semipreparate? Cum adică semipreparate? Adică în loc de lapte praf şi scutece, noi, mamele, ar urma să primim o sacoşă doldora de hamburgeri congelaţi şi alte “bunătăţi” de felul acesta? Aripioare picante pentru sugari? De curiozitate: aţi avut vreodată suficient timp să citiţi şi să descifraţi kilometrica listă de ingrediente a unui astfel de produs?

Cumva, ca o invitaţie la şniţel de pui: “Fiecare cutie de şniţel de pui marca XXX este un deliciu. Bucăţi de piept de pui suculent şi gustos, învelite într-o crustă crocantă, ce se pot prepara în doar 30 de minute, la cuptor, fără ulei. O cutie conţine 3 sau 4 bucăţi de şniţel”.

Haideţi să vedem şi cum se prepară:

La cuptor: 18-20 de minute (fără a se decongela înainte produsul)

În tigaie: 6-8 minute în ulei încins

La cuptorul cu microunde: 4-5 minute la 850 W.

Vedeţi, mamelor? E cât se poate de simplu. Tot ce trebuie să faceţi ca să aveţi o familie fericită este să puneţi mâna pe o pungă de semipreparate. N-aveţi un congelator încăpător? Nasol. Aveţi un congelator încăpător? Înghesuiţi în el cât mai multe astfel de pungi. Ziua încă mai are 3 mese de onorat. Şi la fiecare mic-dejun, prânz şi cină, scoateţi de-acolo câte o punguţă magică. Nu-i aşa că-i simplu? Nici nu durează mult, nici nu ne murdărim. Aţi văzut ce scriu specialiştii mai sus: 4-5 minute, cel mult 30. Şi masa-i gata.

Dar cu cartofii, mâncarea săracului, ce-aveţi, doamnă?

De ce e degradant, doamna ministru, ca o femeie care mai e şi mamă să cureţe cartofi? Îşi strică manichiura? E umilitor să faci un piure de legume pentru copilul tău, în loc să te arunci ca o hienă în supermarket la primul borcănel de mâncare pentru copii?

Paroxismul dânsei merge mai departe. Pentru a afla de câte semipreparate are nevoie, lunar, un copil,  ministrul Muncii vrea să se calculeze exact  ”ce înseamnă un standard minim de obligaţii pe care trebuie să le ai faţă de copii şi un standard de cost”.

Doamna ministru, dumneavoastră aveţi copii? Wikipedia spune că da. Pe băieţii dumneavoastră i-aţi crescut tot cu fish fingers de la congelator?
Mi-aş dori, doamna ministru, ca săptămâna viitoare să veniţi şi cu  recomandări legate de detergenţii pe care i-am putea folosi, dar şi de culoarea perdelelor ce s-ar preta în bucătărie, de exemplu. V-aţi dovedit a fi unul dintre cei mai buni “adviseri” pe anul ăsta.

Lăsaţi tot ce aveţi în mână. Lăsaţi şi ministerul. Lăsaţi-ne.

Viaţa de după televiziune. Sau cum s-o iei de la capăt în stil independenta.net

N-am scris în viaţa mea un editorial. M-a rugat Tudor Otulescu s-o fac. Normal că m-am băgat. N-am terminat nici jurnalismul, aşa că tura asta sunt cel puţin achitată de orice stupizenie scrisă aici, din lumea mea mică.

Cu toate că n-am şcoala aia pe care-o flutură mulţi, am lucrat în televiziune. Vreo 8 ani consecutiv. De la local la naţional, lucrurile s-au legat frumos. Tipica poveste cu moldoveanca ajunsă în Capitală, cu o sacoşă de rafie şi fără bani, care ajunge coafată pe sticlă la un moment dat.

Experienţa cu televizorul şi toată lumea din exterior, aşa cum te vede ea, e bogată şi pretenţioasă. E lumea aia şmecheră în care oamenii simpli au impresia c-ajung doar târfele sau pilele.

Dincolo de treaba asta, e vorba şi de bulan şi spontaneitate (asta apropos de reţeta succesului pe care m-au rugat unii s-o dau de-a lungul timpului. Aici intră absolvenţii de jurnalism fără experienţă sau fătucile cu fizic tip FHM, dornice să-şi vadă scris numele pe o burtieră).

Singurul sfat pertinent pe care am eu impresia că pot să-l dau e că dacă vrei în lumea crudă a televiziunii trebuie să fii o pizdică înfiptă şi cu spirit în tine. Să nu împuşte vreun prost în spatele tău şi ţie să-ţi curgă din gură privind în timpul ăsta în direcţia diametral opusă. Dacă nu eşti nici înfiorător de urâtă, ai şanse de 3 % să te califici 🙂

Continuarea pe http://independenta.net/component/content/article/216-editorial/674-viata-de-dupa-televiziune-sau-cum-s-o-iei-de-la-capat-in-stil-independenta-net.html

Despre urcarea la cap, sex şi bani. Interviu cu Adrian Teleşpan.

Eu reporter, Teleşpan producător în jurnalele în care pe alocuri apăream şi eu. Eu fan Geta şi fan reclame cu Panda pe iutub văzute la sugestia dânsului. Şi-un singur prieten comun. Paleu. Cam atât avem în comun.

Totuşi, am fost prima care i-a comandat cartea de pe internet şi printre ultimii care-au şi terminat-o. I-am luat un interviu. Relaxat, căruia îi lipsesc de departe cele mai bune întrebări. Răspunsurile însă sunt marca Teleşpan. Sincere şi pălmuitoare. Luaţi de citiţi:

1. Hagi-Stan: Ești atât de celebru și de invitat peste tot încât mi-e greu să mă dau inteligentă şi să te mai întreb ceva ce să nu fi fost întrebat deja.  Unde ești și ce faci acum, după lansare?

Adrian Teleşpan: Bună Ioana. Sunt acolo unde am fost întotdeauna. În mintea mea. Sunt în punctul în care duc o luptă directă cu urcarea la cap. Sper să nu mi se urce. Ce fac? Mănânc, mă întâlnescu cu oameni, mă caut pe google, mă mai uit la câte un film porno, vorbesc la telefon și petrec ireal de mult timp pe Facebook.

2. Hagi-Stan: Ai tăi au pus mâna pe carte? Au reacționat cumva?

Adrian Teleşpan: Nu cred că au cartea deocamdată. Maică-mea mi-a zis să le trimit câteva, dar i-am zis că nu îi sfătuiesc să o citească pentru că e mult prea vulgară pentru ei. Inițial au fost reticenți la ideea acestei cărți, bine, mama mai mult, dar în ultima vreme au auzit că e bună, că place, că lumea râde de se cacă pe ea, câteva rude le-au zis că e un motiv de mândrie. Senzația mea e că s-au împăcat surprinzător de repede cu ideea că sunt homosexual și am scris o carte despre asta.

3. Hagi-Stan: Te simți descusut pentru c-ai povestit cele mai groaznice momente de familie? Sperai ca lumea să empatizeze sau pur și simplu ai spus ce n-au avut alții curaj să povestească?

Adrian Teleşpan: M-am tot gândit ce să răspund la treaba asta cu curajul. Nu prea am un răspuns coerent, dar sunt convins că n-am scris anumite chestii pentru că am avut curaj, ci pentru că fac parte din bagajul meu emotional, spiritual. Nu mă simt descusut pentru că în carte m-am deschis suficient cât să nu prea mai am prea mult de ascuns. Asta nu înseamnă că lumea știe totul despre mine.

4. Hagi-Stan: Ai adunat banii visați din ce-ai vândut? 🙂

Adrian Teleşpan: Ești ok?:)))))

5. Hagi-Stan: Aşa sunt eu, inocentă :). Și tot de vise… Mai visezi? Te-ai reapucat? Mai iubești?

Adrian Teleşpan: Visez și iubesc, dar în alte direcții. Mesajul cărții, dacă ai fi citit cu atenție :))), este să nu mai visăm cai verzi pe pereți și să încercăm să visăm constructiv. Sincer, mi-am micșorat drastic herghelia de cai verzi.

6. Hagi-Stan: Și acum, pentru cunoscătorii de carte, cum a rămas cu Daniel, cu Rashid, cu Oli? (fierb toți cititorii, inclusiv eu)

Adrian Teleşpan: Cititorii pot să fiarbă. Nu voi vorbi mai mult despre viața mea personală mai mult  decât am făcut-o în carte. De fapt, nu voi vorbi despre ceilalți oameni din carte. Despre mine poți să mă întrebi oricând, orice.

7. Hagi-Stan: Adrian Teleşpan: ^%&?¤ _ ! …??????

Aici Ioana Gună Hagi Stan pusese o întrebare tip spoiler care strica surpriza finalului. Îi răspund doar ei: Am venit cu un zbor low cost!:)

8. Hagi-Stan: Câți prieteni ai impresia că ai astăzi, după lansarea-spectacol?

Adrian Teleșpan: 4 prieteni de tipul familie. Vreo 15-20 extrem de apropiați. La fel ca înainte de lansare. Am, însă, mult mai multe cunoștine cărora le sunt recunoscător.

9. Hagi-Stan: Light și de încheiere ca să nu fie 10 întrebări, ci doar 9. Ce (mai) face Geta? (Geta e câinele lui, care și-a depășit demult condiția de câine)

Adrian Teleșpan: E divină, as always.

10. Hagi-Stan: Ca să fie totuși 10. Ce nu te-a întrebat nimeni și ce-ai fi răspuns?

Adrian Teleșpan: Nu m-a întrebat nimeni până acum cum mă mai cheamă. Malvinus.

Îi găsiți cartea peste tot. În librării, pe net. Vă invit.

P.S. Mulţumesc pentru interviu, Adrian.

Cimitirul. De Adrian Teleșpan.

Și eu am trăit ca o provincială cu convingeri nesănătoase şi din popor când vine vorba de ghei. Asta-i clar. Și am mai trăit și cu Jules Vernes sub pernă, deși nu mi-a plăcut niciodată.

Dacă știam la 12 ani când m-am apucat de citit că există și cărți din astea, “care descriu viața și lucrurile zilnice” le ziceam eu atunci, poate stăteau altfel lucrurile acum. Sau poate nu. N-o să dau pasaje din carte. Deși mi-au plăcut o groază.

Totuși, ce-ai descris tu, Teleşpane, în toată cartea ta, e dincolo de ce-mi puteam imagina că-mi pot imagina citind. M-ai „subînţeles”?! Adică tu, Teleşpan, pe scurt, ai descris toate netrăirile alea pe care le înăbuşim noi sau pe care nu ştim cum să le numim.

Nu fac eforturi să te ridic în slăvi cu cuvinte alese, c-au făcut-o alții înaintea mea.

Totuși, pentru ăia care nu te-au cumpărat încă, pentru mine e una dintre cele mai complete cărți pe care am pus mâna.

Bravo, norocosule !  Bravo !

Crești cu slănină cu ceapă și ajungi “om” în viață? Cum arată un copil fericit.

Vreo 17 ani am locuit într-un cartier sărac. De fapt, cel mai sărac din oraș. Vecinii, cu copiii lor cu tot, erau ca noi, săraci. Majoritatea cu datorii uriașe la întreținere, cu mâncare bună doar de sărbători și cu foarte mici plăceri satisfăcute când lua copilul un premiu sau când își serba ziua. Înconjurați de blocuri de nefamiliști în care locuiau cetățeni cu calul în casă și își scoteau soțiile din casă cu săbiile, în antiteză, noi am avut mereu impresia că suntem bogați, chiar rupți în cur la propriu cum ne găseam de multe ori prin fața blocului.

 Ulterior am și crescut, la fel, fără să ne plângem.  Unii au rămas în același mediu și  se chinuiesc și acum să trăiască cu 700 de lei pe lună, alții au ajuns mai bine. Mulți mă bagă pe mine în categoria asta: București, salariu cu 3 zero-uri, expunere, mașină… Adică faimă și bani. Bineînțeles că lucrurile n-au stat niciodată așa. Că nu e basm. Lucrurile s-au sucit de mult și de multe ori. Nici banii și nici faima n-au fost în supradoze. Dar, până la urmă, nu despre asta e vorba în propoziția asta.

Meseria cu care mă joc eu de vreo 8 ani mi-a dat însă ocazia să văd multe fericiri de copil. Copii bucuroși c-au primit Ipad la 3 ani, când încă li se împleticește limba, și copii bucuroși că mănâncă o pâine proaspătă, după o lună de izolare în zăpezi.

Astea sunt extreme și oricum sunt de când lumea. Totuși, ce mă sperie pe mine e că văd zilnic copii care nu se mai bucură de lucruri mărunte. Merg cu mamele de mână la grădiniță, îmbrăcați cu haine care costă cât mobila mea de bucătărie și au o mimă tristă, ursuză. Pentru ei, o jucărie e prilej de bucurie fix 5 minute. O mâncare bună trece de multe ori neobservată. Acum e pe bani. E pe tehnologii scumpe bifate la colecție.

O să am și eu un copil. Peste câteva luni. O să treacă timpul și peste el.  O să pot să-l fericesc cu un miros de chec la cuptor? 

Pe tine ce te scoate din sărite?

 

N-am căutat studii care să fi tras concluzii cu privire la nervii mici provocaţi de mărunţişuri. Apropos, există? Până una, alta ştiu că Pavlov, când s-a apucat el de scris şi descoperit, le-a numit ştiinţific le-a clasificat mai larg: nevroze. 

Eu n-am ajuns încă să încap într-una din categoriile lui (ferească Dumnezeu), dar continuă să mă enerveze:

• că mă enervez;
• bărbații care îşi lasă la crescut unghia de la degetul mic, chiar şi cu un scop anume;
• când oamenii uită să tragă apa;
•  să văd iaurt cu folia desfăcută pe jumătate;
•  Când se furișează cineva tiptil în spatele calculatorului meu, indiferent ce-aș face la el;
• când se apropie de mine un om la mai puțin de 30 de cm;
• când pocneşte cineva din degete sau fluieră și are pretenția să mă și întorc, deși sunt singurul om din încăpere;
• omul care vorbește șoptit, deși spune o inepție, doar de dragul de a-ţi da senzaţia că e un mare secret;
• oamenii care se opresc în mijlocul unei porțiuni intens circulate pentru că aşa vor ei;
•  insectele (de orice fel, pentru că sunt și alergică și mi-e și frică de ele, de toate);
•  când rog pe cineva să-mi cumpere un produs cu o anume aromă și vine cu altceva, convinsă fiind c-a uitat;
• Când pasagerii ocupă doar scaunele de lângă culoar şi-l lasă gol pe cel de la geam, cu gândul că ei oricum coboară primii;
• Când în autobuz, pe unul dintre locurile goale stă o sacoşă, în loc să stea fundul meu;
• Când aud, fără să vreau, conversaţii tematice ale lui X cu Y la telefon, iar difuzorul e atât de tare încât se distinge şi vocea interlocutorului;
• Când se opreşte apa caldă, în mijlocul acţiunii; (gaze oprite când ai ceva la cuptor, curent luat când încărcai urgent un obiect super descărcat);

Bineînţeles că mai sunt o groază. Pe tine ce te scoate din sărite?

Cum văd eu lumea în care am crescut. Despre servilisim şi umilinţă.

     Deşi sunt născută şi crescută până la vârsta majoratului în Piatra-Neamţ, îmi place mie să cred că nu-s moldoveancă get-beget. Nu că mi-ar da cu minus la totalul de valoare, dar esenţa de oltean a lui taică-miu m-a corcit suficient cât să nu mai fac parte din categoria “pură”.

     Faptul că el a adus aer de Corabia la Piatra-Neamţ a fost un suflu tare bun, cel puţin pentru familia Hagi-Stan în care urma să cresc. Asta pentru că am avut dreptul să-mi dau cu părerea încă de când am început să articulez cuvintele. Să-mi dau cu părerea după ce eram întrebată şi să aleg. Între bine şi rău, între roz şi albastru, între a vrea sau nu să fac un lucru, cu argumentele de rigoare. Mai târziu, chestiile astea s-au şi văzut în comportamentul meu. Dacă pentru toţi cei din bloc, de la şcoală şi din jurul meu, atitudinea părea “nesimţită şi tupeistă”, pentru familia mea, copilul avea doar personalitate. (Aici intră şi permisiunea şi încurajarea de a gândi şi scrie cu stânga). Şi culmea, n-am avut niciodată la timp lucrurile copilăriei pe care mi le-am dorit şi nici bani suficienţi vreodată cât să mă râzgâi. Dar am avut libertate.

     Am învăţat mai târziu, adică acum, că libertăţile mele au părut şi par în continuare frivole pentru lumea mică de la Piatra-Neamţ. Am vorbit mult despre lumea mea. Lumea în care am crescut este următoarea:

Ce aude copilul

Ţi-e poftă? Ei, ce să-ţi povestesc, mănâncă ce ai. Nu sunt bani.

Ce-ai spus? Nu vrei să faci cutare lucru? Dumnezeii mă-tii, eu te-am făcut, eu te omor !

Tu să nu ridici privirea la mine, că te calc în picioare.

Cum adică nu-ţi place? De când faci tu figurile astea?

Ce spune şi gândeşte viitorul adult

Să trăiţi, şefu’ ! (şi când e bine şi când e rău: poziţia ghiocelului)

Am greşit, n-o să mai fac. Vă rog, nu mă daţi afară ! (ochii privesc din nou vârful pantofului)

Da, aştept cât e nevoie, fără probleme. (încă 8 ore, dacă e nevoie, în ploaie şi vânt)

Să vă dea Dumnezeu sănătate ! (mai ales când era de datoria lui X să facă Y serviciu)

Sunt copii care s-au făcut oameni mari şi cu care lucrez acum. Oamenii de mai sus. Şi deşi nu vreau, cu replicile de mai sus mă întâlnesc ciclic.

Eu am promis c-o să spun mereu lucruri pe care le ştiaţi deja, ca să nu vă simţiţi îmbogăţiţi când ieşiţi de pe blog J

Dar un lucru e sigur.

Copilul meu:

1. Va avea întotdeauna dreptul la o părere şi dreptul să-şi aleagă de la chiloţi până la iubită;
2.  N-o să se lase niciodată umilit şi călcat în picioare;
3.  N-o să prefere să stea 8 ore la o coadă, în loc să găsească un alt ghişeu liber care să-i uşureze viaţa şi existenţa cu un răspuns simplu;
4. O să aibă curaj să pună întrebări, chiar dacă deranjează;
5. O să fie întotdeauna superior în faţa funcţionarelor cu inteligenţă îndoielnică, dar cu unghii lungi şi murdare;
6. N-o să-şi salute niciodată superiorul cu: “Să trăiţi, şefu’” de teamă că mâine n-o să mai agaţe microbuzul care să-l ducă la poarta fabricii;
7. N-o să lucreze niciodată la o fabrică, decât dacă-şi alege asta;
8. N-o să confunde niciodată respectul cu forma de sclavie din provincie;

Nu sunt zece porunci. Sunt doar 8.  Şi-o să le respect eu până când apare el, indiferent de cât de săracă sau de doamnă voi fi 🙂 

Curaj, găină, că te tai ! 

Descriu firescul gratis. Prima pagină.

Ideea de blog este, poate, cea mai neinspirată tâmpenie care-mi bântuie capul de vreo câteva luni. (Recunosc. Mi-a venit la un moment dat când mă machiam zilnic. La momentul ăla în care câțiva oameni care scriu IMPECABIL mi-au spus că am un praf de talent. Oameni mari, pe cuvânt. Apar în ziare și pe la televizor astăzi. Mi-am zburlit penele. Gâdilă orgoliul treburile astea. A durat fix un minut. Și minutul ăla a trecut demult.)

Între timp s-au întâmplat multe, multe de tot. De la dat demisia până la plecat din țară, de la întors acasă dar nu în buricul târgului, unde se dă ora exactă, ci printre oameni care vorbesc cu accent și sunt urâți de bucureșteni. Din exterior, la prima vedere, lucrurile nu se văd prea bine: „Doamne, ce s-a dus în cap fata asta. Păcat” Și mie îmi place de mor senzația pe care le-o las oamenilor astăzi: aia că m-aș fi plafonat.

Totuși, faptul că mă alătur unei turme de oameni care-și fac blog fără să aibă nimic de spus mă face să mă simt tare umană. Moda asta frenetică: am clipit mai des… Hm… Hai să scriu pe blog. Am făcut o ciulama. O pozez. O pun pe blog. Lista continuă. De ce n-aș fi și eu ca toată lumea?!

Nici măcar nu știu ce-o să scriu și cât de des. Și dacă o să mai citească măcar un singur om în afară de soțul meu ce mizerii arunc aici. Ideea nu e să vă număr după ce intrați. Nici să am feedback cu voi și să vă răspund la comentarii. Ideea e să am eu un loc unde să refulez fără să dau explicații. Dacă vă și place și rezonați cu mine, trăim într-o lume perfectă, deci sunteți bineveniți.

Nu reeditez ce-am scris mai sus și  nici nu revin ca să văd dacă-s toate virgulele la locul lor. Scriu treaba asta după ce-am încheiat un articol la fel de banal legat de blocurile anvelopate din Piatra-Neamț.

Da. Sunt acasă. În Piatra-Neamț. Și lucrez la un ziar local care are același nume cu un altul de pe piața de aici. Deci două la fel. Nu știu dacă e cea mai frumoasă slujbă din lume, dar e ce fac acum. Despre ce-am avut și ce-am pierdut, dar și despre ce-am strâns de când se presupune c-am pierdut, într-un post viitor.

Toată viața mi-am dorit să descriu firescul. Păcat că nu s-a găsit încă nimeni să-mi dea și bani pentru asta.  

Sănătate !